Am fost în august, în Munții Făgăraș. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. O altfel de excursie, un altfel de text. L-am numit testul suprem al voinței. Vociferarea și biruirea slăbiciunilor mentale și motorii. Cunoașterea și stresarea la maxim a limitelor proprii. Și când te gândești că a fost doar o plimbare pe munte...

     Mi-am zis din totdeauna că trece viața pe lângă mine dacă nu dau și eu o dată piept cu muntele cu adevărat, așa că mi se putea citi pe față entuziasmul din secunda în care am auzit de excursia din Făgăraș. Ahh, Făgărașii, coloșii Carpaților! Pe cât de maiestuoși, pe atât de intimidanți. Cu un program serios de exerciții fizice intensificate la activ, pregătiri zilnice de solidificare la nivel psihic și o raniță cam demoralizantă de 13 kilograme și ceva, am așteptat cu nerăbdare momentul plecării.

     La sfârșit de iulie şi început de august, am fost în Maramureș şi Năsăud. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Am pornit cu entuziasm în ultimul periplu transilvan. Ne aștepta un drum lung și obositor către tabăra de la Sângeorz-Băi, un orășel modest din județul Bistrița-Năsăud. Un loc în care se simțea cu adevărat că oamenii nu și-au pierdut credința în Dumnezeu, dovadă micile cruci de deasupra acoperișurilor din țiglă, dar și troițele din curțile oamenilor. Primul nostru contact cu ”înălțimea” a fost din a 2-a zi, când am făcut cunoștință cu o priveliște, care o să ne fie greu să o uităm vreodată. „Mergem la căpiță”, ne-a spus domnul profesor. Am mers lejer și în jumătate de oră am ajuns. Eram înconjurați de lanțuri de munți maestuoși și se vedea întregul oraș, ba chiar și localităţile învecinate. A fost prima amintire din tabăra aceasta.

     Între 17 şi 24 iulie, adică pe la mijlocul verii, am plecat în Munţii Apuseni. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. A fost prima mea experienţă la intensitatea aceasta, dar pe care aş repeta-o cu orice ocazie. Am mers la Roşia Montană să auzim povestea aurului. Şi blestemele care i-au făcut atât de săraci pe oamenii locurilor, în loc să fie cei mai bogaţi. A fost pentru mine un moment în care am simţit că ce e frumos nu se află la suprafaţă, ci trebuie căutat şi mai ales admirat de noi toţi, în străfunduri. Am ascultat fascinaţi povestea lui Mihăilă Grita şi a altora dinaintea lui. Unii au construit şcoli şi biserici cu aurul de la Roşia Montană, alţii au risipit averi fabuloase fără să lase ceva în urma lor, imperii  au trăit de pe urma bogăţiilor scoase din Munţii Apuseni.

     La început de iulie am fost în Piatra Craiului. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. E primul nostru periplu transilvan. Vor urma şi altele, pentru că e mare Transilvania. Şi e frumoasă Transilvania noastră! E inima ţării, Transilvania, aşezată în centrul acesteia, iar România n-ar putea fi „dodoloaţă” fără aceasta.

     E o lamă Piatra Craiului. O lamă de fierăstrău. Nu e nicio creastă muntoasă mai dificilă în România, cu excepţia Făgăraşului, dar aceea mai ales prin lungime. Te solicită din plin Piatra Craiului, urci şi cobori întruna pe calcarele colţuroase, sunt numai săritori şi muchii ascuţite şi ai impresia că te tai în ele dacă nu eşti atent.

     Am fost la sfârşit de iunie în Ceahlău. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. A fost o experienţă densă şi frumoasă, dar obositoare, pentru că într-o zi a trebuit să urcăm şi să coborâm circa 1000 de metri, pe conglomerate alunecoase şi zone cu inclinare mare. Relieful specific, cu stânci frumos modelate de agenţii externi, abrupturile marginale ce-ţi taie răsuflarea, poliţele celebre, platoul de mare înălţime, structura de sinclinal suspendat, ne-au impresionat. Am ascultat şi poveştile captivante ale Ceahlăului, muntele sfânt al Moldovei.