La început de iulie am fost în Piatra Craiului. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. E primul nostru periplu transilvan. Vor urma şi altele, pentru că e mare Transilvania. Şi e frumoasă Transilvania noastră! E inima ţării, Transilvania, aşezată în centrul acesteia, iar România n-ar putea fi „dodoloaţă” fără aceasta.

     E o lamă Piatra Craiului. O lamă de fierăstrău. Nu e nicio creastă muntoasă mai dificilă în România, cu excepţia Făgăraşului, dar aceea mai ales prin lungime. Te solicită din plin Piatra Craiului, urci şi cobori întruna pe calcarele colţuroase, sunt numai săritori şi muchii ascuţite şi ai impresia că te tai în ele dacă nu eşti atent.

      Masivul Piatra Craiului oferă numeroase trasee bine marcate, de diferite dificultăți, dar la fel de spectaculoase. Este raiul pasionaților de fotografie artistică și nu numai. Un traseu interesant, mediu ca dificultate, pornește din Stațiunea Zărnești, pe la fântâna lui Botorog, urcă spre cabana Curmătura, trece pe lângă șaua Crăpăturii și atinge vârful Piatra Mică. În vârf se află o cruce-monument ridicată pentru cinstirea eroilor neamului. Aici am întâlnit și cîteva cruci de lemn, destul de vechi, care au o istorie interesantă pe care am aflat-o la ceas de seară de la cabanieri.

     Aceștia povestesc că, în vremuri străvechi, în Zărnești și în împrejurimi s-a abătut o secetă care a pârjolit toată vegetația. Legenda spune că o femeie din partea locului, pe nume Stanca, a urcat până pe Vârful Piatra Craiului Mică și s-a rugat lui Dumnezeu să blagoslovească pământul cu ploaie. Întocmai vechilor eremeți care se rugau pentru iertarea păcatelor semenilor lor, ea a repetat acest traseu timp de mai multe zile, ca o penitență. Se spune că, într-o zi, nu s-a mai întors în sat. Atunci a avut loc o minune: timp de trei zile și trei nopți a plouat fără încetare, apele revărsate din ceruri aducând belșug și natura înviorându-se. După o vreme, localnicii au căutat-o și au găsit-o pe Stanca pe Vârful Piatra Craiului Mică în genunchi și cu ochii către cer. Apropiindu-se au văzut că aceasta își încredințase sufletul în mâinile Bunului Dumnezeu, în gest de sacrificiu suprem pentru semenii săi. Aceștia au îngropat-o creștinește în acel loc, iar la cap i-au așezat o cruce de lemn.

     Revenind la Piatra Craiului, iată câteva impresii din acest traseu, recomandat ca o tură de o zi. Deși cu seară înainte cerul era destul de înnourat, dimineața, după cum ne e sufletul de frumos, am avut parte de o zi cu mult soare și un vânticel plăcut în adiere. Fără vreo legătură cu sufletul, în unele părți ale traseului au fost porțiuni alunecoase însă cele câteva trânte nu vor umbri impresiile zilei. Traseul debutează cu un drum prin Prăpăstiile Zărneştilor care îți oferă un bun prilej să îți pui gândurile în ordine dar să te lași și învăluit de frumuseţea zilei. În curând indicatorul traseului spre Cabana Curmătura apare pe partea dreaptă a drumului. Liniştea muntelui aduce bucuria întâlnirii cu o primă porţiune de pădure şi chiar dacă poteca alunecă şi fiecare pas e făcut cu grijă, nimic nu ne tulbură din dorința de a continua. Când părăsim marginea pădurii şi ieşim în poiană, creasta impunătoare şi inconfundabilă a Pietrei Craiului străluceşte înaintea noastră. Până la cabană nu mai e mult de mers, şi iată-ne în spaţiul ei cald, cu mese şi băncuţe de unde priveliştea e tare darnică cu drumeţul. Servirea este una excelentă iar mâncarea foarte gustoasă, fapt dovedit de afluxul mare de călători în tot timpul anului şi cam pe orice condiţii meteo. De la cabană începem urcuşul spre Piatra Mică şi mai întâi spre Şaua Crăpăturii. La o zi aşa frumoasă, traseele sunt pline de oameni şi pe bună dreptate, iar noi chiar ne bucurăm că e aglomeraţie pe munte pentru că oricum, de vrei să fii doar cu gândurile tale, muntele are loc pentru toată lumea. După un mic efort, într-o porțiune cu lanțuri de sprijin, ajungem pe creastă fără probleme. Facem opriri dese pentru fotografii, poze pe vârful Piatra Mică, poze la Crucea Eroilor, cât mai multe poze, fiindcă natura Pietrei Craiului este generoasă la acest capitol. De aici se oferă panorama Zărneștiului dar și a Masivului Piatra Craiului cu crestele sale sudice și nordice. Coborarea se face prin șaua Zănoaga spre fântâna lui Botorog și ne aduce puțină tristețe în suflet fiindcă lăsăm în urmă creasta și priveliștile extraordinare. Nu putem spune că e vorba de vreun miraj al înălțimilor, ci de faptul că odată ajunși pe un vârf urmează întotdeauna o coborâre, o întoarcere la locurile de unde am plecat, la problemele și grijile cotidiene, la risipa fizică și emoțională de zi cu zi. E drept că și coborârea de pe Piatra Mică e abruptă, de aceea trebuie mare atenție. La marginea Poienii Zănoaga ne-am odihnit câteva minute întinși la soare și admirând munții Bucegi și culoarul Rucăr-Bran. La o primă impresie poteca înspre și dinspre Cabana Curmătura arată ca o autostradă, pe care grupuri mai mari sau mai mici de drumeți coboară sau urcă, fiind un traseu mai mult decât accesibil indiferent de puteri sau vârstă.

     A doua zi, urcăm pe la Refugiul Grind, direct spre vârful La Om, cel mai înalt din masiv. Ajungem în trei ore pe vârf, după ce am plecat de la Casa Folea. Facem doar creasta sudică, pe cea nordică am făcut-o anul trecut, e suficient pentru o zi. Nu e complet senin şi asta e bine, bate uşor vântul, dar e o zi perfectă pentru munte. Şi vizibilitatea e bună. Se văd spre vest valea superioară a Dâmboviţei şi lacul de acumulare. Şi marele grohotiş, pe deasupra căruia trecem. Se vede şi Făgăraşul în zare, pe care o să ajungem la început de august. Se văd Bucegii spre est şi creasta Leaotei. Şi se văd toate satele de pe culoarul Rucăr-Bran: Măgura, Peştera, Şirnea, Fundata, Moeciu. E frumoasă zona Branului, nu doar pentru castelul celebru, ci mai ales pentru că e zonă de interferenţă între Transilvania şi Muntenia, pentru transhumanţa care se face aici de când lumea, şi pentru cultura locurilor. E prost administrată, însă, zona Branului şi cam aglomerată. Când totul e de vânzare, dispare spiritul locurilor. Şi rămâne doar forma. Dar toate astea nu se văd de pe creasta Pietrei Craiului şi e mai bine aşa. De sus totul pare sublim. Iar oamenii sunt mici şi neînsemnaţi. Coborâm prin Şaua Funduri şi ne ameninţă ploaia. Pe coborâre, picură în mai multe reprize, dar ne grăbim şi ajungem la cabană, iar la două minute după, începe iadul. Plouă torenţial şi sunt descărcări electrice. Ai zice că cerul se despică în două ! Am scăpat şi de această dată. Ce pot să spun decât, mulţumesc Doamne !

     Tura noastră  a fost una îndelung așteptată și, în care, ceea ce ne-am dorit să facem, am realizat împreună, elevi și profesori însoțitori. Am avut și binecuvântarea a două zile foarte frumoase și în care muntele a fost o gazdă generoasă drumeției noastre. Cineva din grup spunea că muntele are marele dar de a aduce împreună oameni frumoși la trup, minte și suflet. Și tot pe munte ești copleșit de sentimentul celui care se desprinde cu dragoste de ceea ce iubește spre a coborî cu pași grijulii în ceea ce se numește atât de simplu: viață.

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU.

Imaginea anterioară  Imaginea 1/21  Imaginea următoare