La sfârșit de iulie şi început de august, am fost în Maramureș şi Năsăud. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Am pornit cu entuziasm în ultimul periplu transilvan. Ne aștepta un drum lung și obositor către tabăra de la Sângeorz-Băi, un orășel modest din județul Bistrița-Năsăud. Un loc în care se simțea cu adevărat că oamenii nu și-au pierdut credința în Dumnezeu, dovadă micile cruci de deasupra acoperișurilor din țiglă, dar și troițele din curțile oamenilor. Primul nostru contact cu ”înălțimea” a fost din a 2-a zi, când am făcut cunoștință cu o priveliște, care o să ne fie greu să o uităm vreodată. „Mergem la căpiță”, ne-a spus domnul profesor. Am mers lejer și în jumătate de oră am ajuns. Eram înconjurați de lanțuri de munți maestuoși și se vedea întregul oraș, ba chiar și localităţile învecinate. A fost prima amintire din tabăra aceasta.

Următoarea zi, cu încălzirea făcută, pornim cu optimism, de dimineață, spre Pietrosul Rodnei, cel mai înalt munte al Maramureşului. Şi îşi merita numele, căci drumul a fost într-adevăr pietros, abrupt şi obositor pentru cei nu atât de obişnuiţi cu muntele. Însă cu multe pauze şi multă apă şi cu soarele fierbinte de deasupra noastră, am ajuns în căldarea Iezerului în aproximativ 2 ore, lângă lacul ce are forma României. De la mal nu puteam înţelege de ce i se spune aşa, însă odată ce am început ascensiunea către vârf,  România prindea uşor-uşor contur. N-am crezut vreodată că vom fi atât de încântaţi de o privelişte. Însă Pietrosul ne-a întrecut toate aşteptările şi datorită lui ne-am depăşit limitele şi am învăţat că limitele nu se depăşesc oricum, ci la 2303 m. Pe vârf, destul de multă lume, mult zumzet, ceea ce mă deranja oarecum, simţeam nevoia să admir totul în linişte. Domnul profesor a scos harta şi a început să ne arate Maramureşul, şi Ţibleşul, şi Bârgăul, şi Tăurile Buhăiescului şi toată partea central-estică a Rodnei, chiar si Someşul Mare, şi dincolo de Pasul Rotunda, Moldova noastră, iar deodată s-a facut linişte. Chiar am auzit pe cineva spunând „Taci puţin, vreau să aud ce spune domnul profesor”. M-am simţit norocoasă în acele momente, că am avut şansa să mă nasc într-o ţară atât de frumoasă.

     În următoarele zile am mers pe urmele unor oameni de cultură, la casa memorială a lui Rebreanu şi cea a lui Coşbuc. Şi mărturisesc că de la cea din urmă, cu toate că am mai vizitat-o, am plecat în lacrimi. În primul rând datorită ghidului ce a avut buna voinţă să ne recite câteva poezii de-ale lui Coşbuc, la care şi dânsul, cu greu, s-a abţinut să nu verse acele câteva lacrimi din colţul ochilor.

     A venit şi ziua mult aşteptată, ziua dedicată Mocăniţei. Singurul impediment care ne oprea să ne bucurăm la maximum de experienţă, a fost trezitul foarte devreme şi orele puţine de somn din nopţile precedente. Însă cum să nu te bucuri de oamenii atât de binevoitori şi primitori de la Vişeu, de accentul lor molipsitor, de păduri, cam rare ce-i drept, dar încă acolo, şi nu în ultimul rând de susurul apei ce ne-a călăuzit până la destinaţie? De la Vişeu am pornit spre Sighet, iar căldura topea din noi şi cea mai mică picătură de vlagă. Însă uiţi de tot când ajungi la Memorialul de la Sighet. Unde am avut parte de o adevărată lecţie de istorie, unde am aflat că istoria noastră înseamnă şi ororile făcute de un regim impus de o forţă străină spiritului românesc şi despre victimile comunismului.

     O nouă zi, noi provocări! Escaladăm un alt vârf, Ineul, care pare a fi o provocare de nerefuzat pentru cei dornici de aventură. Urcăm cu pași hotărâți, mai întâi, pe Cobăşel, apoi pe Roșu și Inăuț. Priveliștea ireală ne încântă, totul parcă e desprins dintr-un peisaj de poveste. Acest tablou ne propulsează într-un alt univers! Ineu ! 2279m ! Drapelul României levitează  plin de mândrie deasupra lumii, care pare atât de mică de la acea înălțime covârșitoare. Ne simțim atât de împliniți că am reușit să realizăm această performanță, în ciuda tuturor impedimentelor întâmpinate pe parcursul anevoiosului traseu! Oboseala a fost dată uitării, iar în sufletele noastre s-a instalat beatitudinea care ne face corpurile să trepideze de emoție. 

     Heniul Mare este o altă locație care a generat stări de bucurie nestăpânită, având în vedere faptul că am vizitat o stână, unde am fost întâmpinați de oameni iubitori și cumsecade. Entuziasmul lor era molipsitor, iar acel accent era un deliciu pentru noi. Ne-au preparat bucate alese, tradiționale, de care unii dintre noi nici măcar nu auziserăm vreodată. Au fost atât de fericiți, să vadă că ne implicăm și-i ajutăm cu ce putem mai bine, creând o relație armonioasă. Sperăm cu toții că ne vom revedea și vom ține vie amintirea acelor clipe de neuitat.

     Iată câteva opinii ale uniriștilor participanți: „A fost o săptămână productivă și plină de provocări în care am cucerit două vârfuri de peste 2000 de metri, mi-am depășit limitele și am aflat că nimic nu e imposibil.” ne spune Nicoleta Palade. „Ultima tabără în care am participat, a fost cea de la Sângeorz-Băi. Acolo, am vizitat Muzeul de artă comparată care conservă într-un mod inedit tradițiile locului şi păstrează vie în același timp şi iubirea față de artă şi o mică parte din istoria locului. Cele mai frumoase zile au fost cele în care am urcat pe munte. Atunci, am cucerit Vf. Pietrosul Rodnei şi Vf. Ineu. Mie, cel mai mult mi-a plăcut pe Ineu, pentru că după un drum istovitor, peisajul care se creează în fața ta, în vârf, te lasă fără răsuflare, deci te obligă să-l admiri preț de câteva minute. Mereu este o plăcere să urci pe munte. Finalul este mereu diferit, imposibil de imaginat sau recreat.” afirmă Mihai Sima. „Tabăra aceasta a fost pentru mine despre depășirea propriilor limite, despre legătura noastră cu natura, despre conștientizarea trecutului și nu în ultimul rând despre întoarcerea la origini, la tradiții. Am văzut peisaje ireale, am întâlnit oameni minunați, am trăit momente de care mereu îmi voi aminti cu drag.” ne mărturistește Raluca Vasilache.

     Plecăm cu un uşor regret din acest minunat colţ de Românie, dar trebuie să ajungem acasă, pentru puţină odihnă, fiindcă într-o săptămână ne aşteaptă Făgăraşul, o încercare a trupului şi a minţii, între cele mai dificile din România noastră dragă...

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU

Imaginea anterioară  Imaginea 1/26  Imaginea următoare