Am fost întrebaţi în mai multe rânduri care este semnificaţia titlului, unul cifrat şi care pare, la prima vedere, mai degrabă, un cont de bancă, decât un titlu al unui proiect serios. El s-a născut greu, trecând prin mai multe forme până să ajungă la cea actuală, definitivă. Iniţial am vrut să-l numim România 100, dar am renunţat repede la idee, nu pentru că ni s-a părut prea simplist, ci pentru că nu am vrut să se facă legătura în niciun fel cu o platformă care se doreşte politică şi să se creadă că avem astfel de aspiraţii. Apoi am vrut să includem titlului, iniţialele colegiului nostru, CNU, dar ele mai fuseseră utilizate deja în proiectul „150 de ani CNU-nesc la vârf” şi, deşi acest proiect reprezintă într-o oarecare măsură, o continuare a acestuia, am vrut să nu creăm şi mai multă confuzie şi să se înţeleagă că este vorba despre altceva, mult mai cuprinzător, elementele naturale împletindu-se cu cele antropice, cultural-istorice, proiectul nostru fiind o incursiune în istoria şi geografia României Mari şi a provinciilor componente acesteia. Apoi am vrut, într-o oarecare măsură să creăm şi un şoc, o furtună de idei, în mintea auditoriului, care să-şi pună întrebări şi să încerce să găsească răspunsuri.

     În sfârşit, dar nu în ultimul rând, am vrut ca titlul proiectului să fie un cod pe care să nu-l poată descifra decât cei avizaţi, adică cei care, pe de o parte simt româneşte, iar pe de altă parte sunt, până-n vârful urechilor, unirişti. Adică îmbibaţi de România şi de CNU. Altfel spus, am dorit să fim, într-o foarte mare măsură, selectivi şi să asigurăm accesul la ceea ce vor vedea şi auzi, doar celor care nu s-au săturat de România, care cred că această ţară are încă un viitor, care se văd muncind şi trăind aici, şi mai ales care doresc să pună umărul pentru a mişca lucrurile înainte şi a demonstra că România poate funcţiona şi altfel decât după sintagma „merge şi aşa”.

     Aşadar, România 100.2100.152 înseamnă, mai întâi, 100 de ani de la crearea statului naţional unitar modern, proces încheiat la 1 decembrie 1918, dar început la 1859 şi poate, ceva mai devreme, din vremea Revoluţiei de la 1848, când s-au deşteptat sentimentele naţionale, iar românii au înţeles că aparţin aceleeaşi naţii şi numai uniţi pot răzbate; mai înseamnă 2100 de ani de la venirea lui Burebista în fruntea statului dac centralizat şi unirea tuturor triburilor din Bazinul Dunării de Jos şi din spaţiul carpatic, dar în egală măsură, maxima înflorire şi expansiune teritorială a statului dac, nişte dimensiuni teritoriale neegalate nici măcar de România Mare; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, se împlinesc 152 de ani de când CNU există şi s-a constituit într-un focar de cultură şi deşteptare a maselor, în egală măsură, în oraşul Focşani şi în judeţul Vrancea, liceul nostru apărând într-o perioadă de modernizare a statului român şi dând oameni de o valoare remarcabilă ce au contribuit la acest proces.

     În concluzie, proiectul nostru este unul de suflet şi făcut pentru cei care au suflet de român şi unirist, nu doar declarativ, ci prin ceea ce fac, zi de zi, la locul de muncă, pe stradă, în metrou sau în aeroporturile din toată lumea, pentru ca România să arate altfel, adică normal.

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU

     Am fost sâmbătă, 17 noiembrie 2018, la Bordești, să ne regăsim rădăcinile, în cadrul proiectului România 100.2100.152, prin acțiunea „100 de eroi prind rădăcini, la 100 de ani de la Marea Unire”. La 100 de ani de la Marea Unire, am plantat 100 de stejari, pentru a ne aminti de eroii care au căzut în primul și al doilea război. Ne-am bucurat că, odată cu prima zăpadă, am revenit acolo unde am plantat alți 100 de stejari, în toamna lui 2017. Și spre marea noastră bucurie, cu ajutorul Celui de Sus și sprijinul Ocolului Silvic Dumitrești, aproape toți stejarii plantați anul trecut, au prins rădăcini. Iar pentru aducere-aminte, am instalat o placă de marmură, ca simbol al dăinuirii noastre, ca neam, pe aceste pământuri. Pentru a nu-i uita pe eroii care au scăldat aceste pământuri, cu sângele lor și pentru a aminti generațiilor viitoare, că am trecut și noi prin această lume.

     Am fost, apoi, duminică, 18 noiembrie 2018, la Năruja. Pentru că un primar cu suflet mare, ne-a deschis ușa și ne-a sprijinit într-o acțiune similară celei desfășurate cu o zi înainte. Am plantat, cu alți minunați elevi ai colegiului, încă 100 de stejari, să ne amintească de alți 100 de eroi, care și-au lăsat oasele pe câmpurile de luptă și au îngrășat fiecare colț din pământul României, pentru ca noi să existăm astăzi. Ne-am bucurat, la finalul activității, că am putut să mergem și să premiem câteva văduve de veterani de război, care sunt încă în viață.

     Am mers la sfârșit de aprilie 2018 în Banat și Oltenia. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Am traversat sudul Transilvaniei și ne-am oprit, mai întâi la Cetatea Făgăraș, renovată recent. Am vizitat unul dintre muzeele cele mai frumoase din România, cu piese medievale puse în valoare mai bine decât oriunde altundeva. Apoi ne-am îndreptat spre Orăștie, pentru a lua drumul Sarmizegetusei Regia. Am mers pe drumul cetăților dacice din Munții Orăștiei, să ne regăsim originile și să descoperim de ce pentru romani a fost atât de important să-i supună pe oamenii din „țara de piatră”. Și să-i pună pe Columna Traiană, pentru a-i face eterni. Și pentru că numai modelați în piatră puteau fi dacii îmblânziți. Niciodată, însă, civilizați, pentru că nu poți veni să-ți impui superioritatea tehnologică și să afirmi că civilizezi un popor care exploata aurul; și construia drumuri și poduri; și modela metalele în arme sau unelte agricole; și mai ales care vorbea o limbă și avea o istorie. Au luat romanii aurul dacilor și l-au cărat la Roma pentru a-l risipi în petreceri monstruoase; și au construit Ulpia Traiana pentru a demonstra măreția unui imperiu care se dorea veșnic; n-au reușit însă romanii să ia și mândria dacilor, care au rămas aceeași, chiar dacă s-au mai îndoit sub puterea imensului imperiu, iar când acesta s-a neantizat, trei secole și jumătate mai târziu, au cărat de pe vale bucăți din istoria celor care se credeau veșnici și au construit biserica de la Densuș, ca să arate că nimic nu este veșnic și că dacii au rămas tot stăpâni pe acele locuri, creștinați acum, dar tot mai dârji.

     Am fost, în 4 şi 5 noiembrie 2017, să plantăm 100 de stejari, pentru 100 de eroi. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. Am mers în două localităţi din zona subcarpatică, Bordeşti şi Năruja, să arătăm că ne pasă. Şi că eroii sunt pentru noi cei mai importanţi, pentru că, fără ei, noi nu am fi existat astăzi. Fără ei, România ar fi arătat altfel sau n-ar fi existat deloc. Prin urmare, orice formă de recunoştinţă a generaţiilor actuale pare insuficientă în raport cu sacrificiul lor. Este motivul pentru care 100 de eroi putneni vor prinde rădăcini, pentru a rămâne vii în conştiinţa generaţiei de astăzi, dar mai ales a generaţiilor care vor veni, pentru că eroii noştri trebuie să reprezinte un reper important,  dacă vrem să nu dispărem ca naţie. Într-o lume grăbită, aflată într-o globalizare rapidă care nivelează orice valori, trebuie să păstrăm „cu dinţii” aceste repere.

       La sfârşitul lunii octombrie am plecat în nordul Moldovei. Pentru România şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. Urma să descoperim o lume de basm, în care istoria a fost scrisă. O lume ireal de frumoasă în care legendele prind viaţă şi în care marii scriitori ai neamului românesc şi-au făcut veacul.

     Am pornit spre Iaşi cu sete de cunoaştere şi cu o bucurie inexplicabilă. Am descoperit un oraş plin de poveşti nescrise, ce ne induceau o stare de relaxare, de nostalgie…era de nedescris ce simţeam. Peisajul era superb şi eram tare încântaţi că soarele zâmbeşte alături de noi şi că ne împărtăşeşte starea de bine. O toamnă blândă îmbrăca oraşul şi un vânt lin ne acompania pe străzile frumosului Iaşi.