Am mers la sfârșit de aprilie 2018 în Banat și Oltenia. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Am traversat sudul Transilvaniei și ne-am oprit, mai întâi la Cetatea Făgăraș, renovată recent. Am vizitat unul dintre muzeele cele mai frumoase din România, cu piese medievale puse în valoare mai bine decât oriunde altundeva. Apoi ne-am îndreptat spre Orăștie, pentru a lua drumul Sarmizegetusei Regia. Am mers pe drumul cetăților dacice din Munții Orăștiei, să ne regăsim originile și să descoperim de ce pentru romani a fost atât de important să-i supună pe oamenii din „țara de piatră”. Și să-i pună pe Columna Traiană, pentru a-i face eterni. Și pentru că numai modelați în piatră puteau fi dacii îmblânziți. Niciodată, însă, civilizați, pentru că nu poți veni să-ți impui superioritatea tehnologică și să afirmi că civilizezi un popor care exploata aurul; și construia drumuri și poduri; și modela metalele în arme sau unelte agricole; și mai ales care vorbea o limbă și avea o istorie. Au luat romanii aurul dacilor și l-au cărat la Roma pentru a-l risipi în petreceri monstruoase; și au construit Ulpia Traiana pentru a demonstra măreția unui imperiu care se dorea veșnic; n-au reușit însă romanii să ia și mândria dacilor, care au rămas aceeași, chiar dacă s-au mai îndoit sub puterea imensului imperiu, iar când acesta s-a neantizat, trei secole și jumătate mai târziu, au cărat de pe vale bucăți din istoria celor care se credeau veșnici și au construit biserica de la Densuș, ca să arate că nimic nu este veșnic și că dacii au rămas tot stăpâni pe acele locuri, creștinați acum, dar tot mai dârji.

Am trecut și pe la Densuș, pentru că fără incredibilul monument de secol XIII, istoria Transilvaniei nu e întreagă. Într-un superb apus de soare, am ajuns și la Ulpia Traiana, ca să descoperim măreția și decăderea unui imperiu și a unei așezări care ajunsese mai primitoare și mai liniștită decât aglomerata și viciata Romă. Și am înnoptat apoi la Oțelu Roșu, un oraș al cărui nume amintește de imensele resurse dar și neputințe ale acestui neam. Într-un superb răsărit de soare, am plecat, a doua zi, dintre ruinele industriale ale unui trecut contestat, spre Caransebeș și am traversat culoarul tectonic Timiș-Cerna să ajungem la Orșova, acolo unde Cerna se unește cu Dunărea, într-un splendid golf, ca într-o îmbrățișare perpetuă. Am intrat în Cazane să vedem incredibila încercare de a sugruma imensul fluviu și izbânda finală a celui din urmă care, într-o zbatere continuă, și-a creat printre calcare și roci cristaline drumul spre câmpia nesfârșită și marea cea mare. Ne-am oprit la chipul mărețului rege dac, Decebal, a cărui umbră ne urmărește întruna, așa cum poate și pe romani i-a urmărit, acum două  mii de ani, până l-au supus pe neînfricatul rege. Intrăm și la Porțile de Fier, cea mai mare hidrocentrală a țării și cea mai mare din Europa civilizată, dar nu putem vizita decât muzeul, liftul e stricat și nu putem coborî la turbine pentru că totul în România este externalizat, iar firma care se ocupă de întreținere ajunge greu, doar sunt zile libere! Mai trebuie să ne externalizeze istoria și sufletele, vizionarii care ne conduc! După ce luăm ceva în gură, într-o „oază” capitalistă, ne îndreptăm spre Malovăț și de aici spre minunatul complex carstic de la Ponoarele, trecând pe lângă Halânga și uzina de apă grea, o minune a ingineriei românești, astăzi o ruină și în egală măsură o rană care nu se mai închide și care arată măsura incompetenței, a nepăsării, dar mai ales a trădării.

     Ajungem la Podul lui Dumnezeu, oprim să vedem lacul Zăton și dolina în care s-a format, superbele câmpuri de lapiezuri, peștera care este sub noi și ponorul care dă și numele complexului. De aici ne îndreptăm spre Baia de Aramă, iar apoi facem un mic ocol spre Tismana, să vedem cea mai impunătoare și frumoasă mănăstire a Olteniei de sub munte, ridicată de Sfântul Nicodim, venit din zona Balcanilor. Ne întoarcem în drumul principal și ajungem și la Brâncuși acasă, la Hobița, de unde și-a tras seva și pe care a purtat-o în toată lumea prin operele sale, ca pe o cruce pe care o poartă fiecare dintre noi, în scurtul răstimp dintre o naștere și o moarte. Ne așezăm pe băncile cioplite din trunchiuri de copaci ca să ne tragem sufletul și să ne povestească Brâncuși însuși, cum un țăran de lângă Târgu-Jiu a schimbat definitiv arta secolului XX și lumea, modelând lemnul și piatra și metalul, așa cum numai un țăran cu barbă din Hobița, semănând cu Dumnezeu, putea să o facă. Ne cazăm spre seară la Târgu-Jiu și nu putem încheia ziua altfel decât traversând Calea Eroilor și vizitând monumentalele opere brâncușiene: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului.

     În ultima zi a excursiei noastre inițiatice, după ce oprim la Costești să vedem trovanții ce îți  stimulează imaginația, ajungem la Horezu unde oprim să vedem cum se modela lutul, apoi mergem la Curtea de Argeș să redescoperim legenda meșterului Manole, dar mai ales să vedem istoria noastră regală, cea care a modernizat România și care a fost întreruptă brutal de venirea la putere a regimului comunist. Nu putem încheia periplul prin istoria și geografia noastră, fără să oprim și la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, ctitorie a lui Radu cel Mare, necropolă domnească și locul în care se află și capul voievodului unificator Mihai Viteazul. Plecăm spre casă, un pic obosiți de turul alert pe care l-am făcut pentru a redescoperi noi colțuri de Românie, dar mulțumiți că am respirat câteva zile, nu doar miresmele primăverii ci și ADN-ul unui neam care are o istorie și o geografie de care ar trebui, nu doar să nu se rușineze, ci să fie mândru în lume.

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU