Am fost în august, în Munții Făgăraș. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. O altfel de excursie, un altfel de text. L-am numit testul suprem al voinței. Vociferarea și biruirea slăbiciunilor mentale și motorii. Cunoașterea și stresarea la maxim a limitelor proprii. Și când te gândești că a fost doar o plimbare pe munte...

     Mi-am zis din totdeauna că trece viața pe lângă mine dacă nu dau și eu o dată piept cu muntele cu adevărat, așa că mi se putea citi pe față entuziasmul din secunda în care am auzit de excursia din Făgăraș. Ahh, Făgărașii, coloșii Carpaților! Pe cât de maiestuoși, pe atât de intimidanți. Cu un program serios de exerciții fizice intensificate la activ, pregătiri zilnice de solidificare la nivel psihic și o raniță cam demoralizantă de 13 kilograme și ceva, am așteptat cu nerăbdare momentul plecării.

     Și a sosit în sfârșit. Într-un crepuscul de august. Ne-am înghesuit toți șase într-o mașină amuzant de neîncăpătoare (pe care n-am bănuit nicidecum că o voi vedea în curând ca pe un vehicul mult râvnit al mântuirii) și am pornit încrezători spre munți. Nu voi uita tabloul de poveste pe care aceștia din urmă ni l-au oferit când am ajuns în Sebeșul de Sus (sau era de Jos?). Un cer sobru, gotic, înțesat de nouri fumurânzi și grei, își susținea plumbul pe crestele ascuțite ale Carpaților, totul la poalele orașului fantomă Mârșa. Fiorii se nășteau nelipsit. Cu un astfel de peisaj alături, m-am gândit cu regret că, în zilele următoare, pe creastă, voi folosi pelerina la maxim... așa a fost, însă nu pentru ploaie!

     A doua zi, am plecat cu o mașină spre Porumbacu de Sus, care ne-a urcat prin pădure până pe Valea Șerbotei. Eram cu ochii după urși din momentul în care șoferul ne relatase “legendele” cu fiare sălbatice ale acelor meleaguri, hei hei. Am coborât din mașină, iar atunci, când am început să urcăm și să simt că-mi doresc din tot sufletul un anestezic pentru durerile de spate, am realizat că debutam vertiginos spre mult așteptata aventură! M-au cam cuprins fiorii. După o ședință foto unică la cascada Șerbota și o oprire de consumare a merindelor la cabana Negoiu, cam după două ore de la start, mă văd în fața unei bifurcații decizionale: să merg pe traseul mai ușor ce străbate Valea Sărății și poienițele luxuriante, alături de domnul Pătrașcu, Alexandra și Bogdan, sau să urc împreună cu domnul Dragomir și Andra pe drumul mai dificil de-a lungul crestei Șerbotei? Ambele trasee duc în vârful Negoiu, stabilit ca punct de întâlnire. În avântu-mi sfidător și neperturbabil clar am ales varianta mai provocatoare... nu aveam de unde să știu însă că peste câteva ore mă voi afla atârnând de lanțuri lângă pereți verticali de stâncă!

     Am pornit deci noi trei spre vârful Șerbota, pe care l-am resimțit drept prima realizare majoră a acelei drumeții. Acolo, la peste 2300 m, zările erau acoperite de ceață, însă din când în când se încumetau să se mai limpezească, iar atunci ascultam, printre îmbucăturile de páte, explicațiile domnului profesor care ne arăta mândru punctul îndepărtat al startului expediției noastre. Puțin a fost, mult mai e. Am luat-o numaidecât din loc, știind că abia acum urmează adevărata piatră de încercare a zilei: temuta Custură a Sărății!!! Îl declar prin excelență traseul cel mai dificil al excursiei. Lanțuri interminabile și urcușuri întortocheate, hăuri abisale ce se căscau amețitor în spatele rucsacului imens care parcă te trăgea după el, durerea și senzația de arsură a mușchilor și a articulațiilor. A fost prima dată când am simțit că fac un lucru inconștient, nebunesc, pentru care ai mei m-ar dezmoșteni dacă l-ar afla! Dar când am ajuns sus pe Negoiu, am fost cuprinsă de un incredibil sentiment de biruință, încântare și bucurie pură pentru ceea ce realizasem și locul în care mă găseam.

     După o noapte abundentă în sforăituri, plescăituri, tușituri, foșnituri (nici nu știu dacă există cuvintele astea) petrecută în refugiul de la lacul Călțun, m-am trezit a doua zi dimineață în cel mai frumos loc posibil de pe Pământ. Hăurile erau o mare de aburi plutitori, care urcau timid pe șeile din depărtare, iar lacul oglindea cu o acuratețe divină imaginea rocilor prăvălite pe versanții din împrejur. Un alt tablou întipărit cu drag în minte. Și în suflet. Am pornit așadar cu forțe semi-proaspete și cu picioarele vinete spre vârful Lăițel, pe vreme însorită. Eram bucuroasă că mă bronzez. Hei, hei, mai văd eu peste câteva ceasuri. Am ajuns sus pe creasta de unde am observat nelipsita multitudine de mașini de jos, de la lacul Bâlea. Am coborât apoi la Capra, pe la ora prânzului. Mult a fost, mult mai e. Cu rezerve noi de apă, am continuat mânați de iluzia unei mese îndestulătoare și un pat cald la cabana Podragu, iar “omletă cu jumări” devenise acum sinonim pentru “hai că mai e puțin!”. După “Trei pași de moarte”, am urmat traseul pe deasupra lacului Buda, sus pe Arpașu Mare, până jos, după o coborâre sinuoasă, la lacul Podul Giurgiului. Cu un ultim efort spartan, am coborât în valea slăvitei cabane Podragu, printre sunete de tălăngi și behăituri rurale de oi. Era târziu deja, iar masa și somnul din acea seară au fost cele mai binevenite și intens resimțite activități de rutină din viața mea.

     Ziua 3. Ziua Z. Astăzi se scrie istorie. Moldoveanu și Viștea, doi frați neîncumetați, păzea că venim. Pornim cu greu, oboseala și limitarea trupească își spun în final cuvântul. Însă sunt acolo, îi vedem, îi simțim, ne așteaptă. Și mă bucur. De aici, totul a fost o transă. Nu mai simțeam durerea, nu mai gândeam în termeni negativi, vedeam doar lumina vârfului. Mult a fost, puțin a mai rămas...

     În aproape trei ore am ajuns pe Viștea. Un amețitor 2527 m. După alte 30 de minute, iată-ne pe Moldoveanu. Numărul pe care orice român ar trebui să-l știe: 2544 m.  Au fost unele dintre cele mai îmbucurătoare momente trăite de mine, eram acolo, arși de soare, cocoșați, anesteziați în tălpi, transpirați... și sufletu-mi râdea cum parcă n-a râs niciodată. Am vărsat lacrimi de durere, de neputință, de descurajare în fiecare zi. Am dus în fiecare minut al ascensiunii o luptă aprigă între corp și minte. Însă sentimentele de ușurare și de împlinire de la sfârșitul acestui nemaipomenit privilegiu au fost de neegalat.

     Cireașa de pe tort a fost mașina de teren care ne-a dus în remorca ei, din pădure până la șosea, scutindu-ne de ultimii câțiva kilometri pe care picioarele mele șchiopătânde urmau să-i mai parcurgă numai cu riscul unor consecințe destul de grave. Dacă mai întârziam două minute, scăpam mașina.  Am fost ajutați până în ultimul moment... Radiam întru totul, pe interior și pe exterior. Știți care a fost cel mai gustos lucru savurat vreodată de mine? Acea shaormă extra-large, înfulecată pe o gură de canal, alături de camarazii mei, la întoarcerea din Făgăraș.

     Numeroase și sincere sunt părerile camarazilor. Iată ce crede Andra Maftei, zisă și Heidi - fetița munților, despre minunata expediție: “Deși nu a fost prima dată în Făgăraș, această expediție a însemnat o provocare foarte mare pentru mine. Da, am mai mers de multe ori pe munte și știam cam la ce să mă aștept, dar muntele nu e niciodată ca în planul inițial. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase și de impact experiențe din viața mea. Cel mai mult m-a uimit că erau mai mulți turiști din țări vorbitoare de germană decât români. Asta clar mi-a făcut excursia și mai frumoasă. Am avut timp să mă cunosc mai bine, să mă regăsesc și să îmi testez limitele. 3 zile pe munte cu 12 ore de mers în ritm susținut și rucsac de 12kg în spate constant nu  înseamnă ceva tocmai ușor, dar cu siguranță ceva ce mi-a intrat direct în suflet și aș mai repeta oricând.” Alexandra Iancu, de asemenea alături de noi, spune: „Cele trei zile cât timp am fost deconectată de tehnologie şi de grijile ultimului an de liceu care bătea la uşă, am trăit în alt ritm, am simțit că timpul se opreşte în loc pentru a-mi arăta frumusețile Făgăraşului. Mă aflam într-o companie plăcută, şi totuşi, eram singură cu gândurile mele, intens luminate de soare (care nu m-a scutit de o arsură straşnică), trăind clipa (aşa cum rar mai reuşim, astăzi...) şi bucurându-mă că pot descoperi... O descoperire a naturii, a oamenilor şi a sinelui.... Experiența, pe care am avut-o, a fost una diferită de cele de până atunci şi cred că omul, în epoca obsedantă a vitezei, îşi poate găsi liniştea “pe drumuri de munte”, mai aproape de Soare...”

Din memoriile unei montaniarde la început de drum

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Și nici de CNU.

Imaginea anterioară  Imaginea 1/25  Imaginea următoare