MĂRTURII ALE DEBATERILOR

Ioana Alexandru - a XII-a E

Sunt oameni previzibili, conformişti, care n-ar da o strategie bine gândită pe o improvizaţie norocoasă. Astfel de oameni intră pe uşa liceului cu program. Eu îmi făcusem programul încă de printr-a şaptea: să fac impresie bună, să scriu în Revista Noastră, să merg la olimpiadă, să intru în clubul de debate. Nu ştiu ce să spun despre impresia bună, dar pe celelalte cu siguranţă le-am bifat.

Strategia pentru prima întalnire la debate a fost cumva dictată de atitudinea celorlalţi: nu arăta nicio slăbiciune sau, dacă poţi, vorba englezului, show off. Doamna profesoară nu m-a lăsat să ţin vreun discurs şi mai bine a făcut.

Oamenii sunt clubul, el se transformă, se strică şi se repară singur, mi-ar fi greu să trasez vreo generalitate. Poate numele ciudăţel, pe jumătate fioros, pe jumătate siropos îl defineşte cel mai bine. Dacă m-ar întreba cineva despre cei care mai păstrează, pe undeva, spiritul unirist, aş povesti despre debate-ul de la Unirea.

În puţine activităţi am depus atât suflet şi atâta energie ca în dezbateri. N-am făcut noi mare lucru pe la competiţii, dar cu siguranţă ne-am distrat, am învăţat să fim agresivi şi să nu ne pese, am fost obosiţi, excesivi, nepregătiţi, emoţionaţi şi avem atât de multe de povestit de pe la dezbateri încât mi-e ciudă că nu m-am agitat mai mult, că nu am alergat mai mult, că am fost un pic prea comodă. Mi-e greu să vorbesc despre SEISM fără un surâs de bătrânel nostalgic pe buze. Dacă m-ar provoca cineva să-mi argumentez nostalgia, nu mi-ar fi de ajuns şase minute.


Cristina Golomoz - Studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, anul II; bursieră la Institute d'Ëtudes Politiques de Bordeaux

Am primit cu bucurie invitaţia de a scrie câteva rânduri despre experienţa mea de debater la clubul Colegiului Naţional "Unirea", deoarece aceasta este cu adevărat una dintre cele mai dragi amintiri din liceu. Aşadar, îi sunt recunoscătoare acestui club atât pentru lucrurile însemnate pe care le-am învăţat acolo, pe care le-aş rezuma în expresia "rigoarea argumentului", cât şi pentru modul plăcut în care ne-a făcut pe noi, cele deja câteva generaţii de debateri, a ni le însuşi.

Pentru că devii debater cu acte în regulă abia după ce participi la competiţii, îmi este imposibil să nu le evoc aici. Voi descrie această parte a vieţii de debater ca fiind o activitate utilă şi agreabilă (în fapt, savuroasă de-a dreptul), ce include atât modul formal de interacţiune între jucători şi arbitri, cât şi pe cel informal, aşteptat şi celebrat cum se cuvine. N-aş vrea să credeţi, însă, că perioadele în afara competiţiilor însemnau, pe vremea mea (sunt convinsă că nici acum), oameni scortoşi şi discuţii plictisitoare. Deloc! Brainstormingul, cercetarea şi construcţia cazurilor se tranformau de multe ori în zile şi nopţi în care îţi storceai creierii încercând să mai găseşti un argument, o dovadă sau o reconstrucţie pe care să o scoţi neaşteptat la vorbitorul 2. Dar aceste discuţii se purtau între oameni care îţi deveniseră deja cei mai apropiaţi prieteni, astfel încât totul începea şi se termina în râsete şi amuzament.

Şi acum, uitându-mă în jurul meu, imi dau seama că majoritatea prietenilor mei sunt foşti sau actuali debateri. În interiorul acestui grup reunit, vei auzi de multe ori (fie că e vorba de tradiţionalul joc "Mafia", fie că nu) spunându-se: eu vreau să aud un argument clar!. În final, ceea ce doresc să subliniez este faptul că a face dezbateri nu este deloc o activitate extraşcolară oarecare, ci una care te învaţă să gândeşti structurat şi să discerni argumentele sau lipsa lor. Cum nu întotdeauna numărul cuvintelor folosite este proporţional cu profunzimea mesajului transmis, a reuşi să te fereşti tu însuţi de a cădea în această capcană şi a-i identifica pe cei care întrebuinţează acest - să-l numim îngăduitor - vicleşug devine extrem de important. Acesta este, după mine, aportul esenţial pe care "Seism" îl aduce spiritului de unirist.