România 100.2100.152 - Ceahlău, 19-21 iunie 2017
Am fost la sfârşit de iunie în Ceahlău. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. A fost o experienţă densă şi frumoasă, dar obositoare, pentru că într-o zi a trebuit să urcăm şi să coborâm circa 1000 de metri, pe conglomerate alunecoase şi zone cu inclinare mare. Relieful specific, cu stânci frumos modelate de agenţii externi, abrupturile marginale ce-ţi taie răsuflarea, poliţele celebre, platoul de mare înălţime, structura de sinclinal suspendat, ne-au impresionat. Am ascultat şi poveştile captivante ale Ceahlăului, muntele sfânt al Moldovei.
Am urcat pe la Fântânele, şi am ajuns în creastă în două ore, iar de la Cuşma Dorobanţului (1600 m - stâncă izolată care veghează de veacuri Ceahlăul), am mai avut foarte puțin până la Toaca (al doilea vârf ca altitudine din Masivul Ceahlău, după Ocolașul Mare.) Am trecut pe lângă Panaghia (se pare că nu a fost dintotdeauna o stâncă de piatră rece; după cum spune legenda sa, aceasta ar fi fost o fată frumoasă) şi în zece minute am ajuns la baza vârfului. În 20 de minute ne aflam în vârf, la 1904 m. De aici am văzut lacul Izvorul Muntelui, satul Ceahlău şi staţiunea Durău şi viaductul de la coada lacului, aflat la Poiana Teiului, precum şi toate localităţile de pe malul stâng al Bistriţei; se vedeau, de asemenea, Munţii Stânişoarei şi tot sudul Moldovei, până spre Dunăre şi Marea Neagră. Priveliștea de sus ne-a oferit o altă perspectivă asupra țării noastre.
Am ajuns la cabana Dochia, unde am mâncat şi ne-am odihnit puţín, iar după pozele de rigoare, am luat-o spre schitul din apropiere, un schit de călugări. Pe coborâre ne-au prins câţiva stropi de ploaie, pe la Morminte (1470 m), dar până la cabana Fântânele am scăpat. Cât am stat la cabană să ne hidratăm, a început ploaia, unul dintre norii care ne ameninţau, descărcându-se. A fost doar o răpăială scurtă de vară, pentru că, într-un sfert de oră, am putut să ne reluăm coborârea spre Durău. La cinci minute după ce am ajuns la hotel, a început o ploaie de vară, torenţială. Noi eram la adăpost şi ne-am bucurat, căci era a doua oară când ni se întâmpla asta în nicio lună. Să mai zică unii că nu ne veghează cineva de sus !
I-am întrebat pe câţiva dintre cei implicaţi în aventura din Ceahlău, cel mai înalt munte al Moldovei, ce au simţit pe creastă. Irina Topoliceanu ne-a spus că „excursia pe Masivul Ceahlău a fost o experienţă frumoasă. Am putut observa peisaje unice şi o faună diversă. Abia aştept următoarea drumeţie pe munte”. Alexia Ciută spune că excursia „a fost o lecţie distractivă de geografie, pe care aş vrea să o refac cât mai curând”, iar Cezar Vulpe a adăugat că „a fost o experienţă frumoasă alături de colegi, în care am respirat aer curat de munte şi am văzut cât de frumoasă este România, privită de sus”.
Vom continua să redescoperim noi colţuri ale României, pentru că e a noastră şi pentru că e frumoasă România noastră dragă, iar vacanţa e aşa de lungă...
Noiembrie 2017
Am fost în noiembrie 2017, în Ceahlău. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Era ultimul weekend din noiembrie și iarna ne spunea că mai avem puţin timp pentru încă o ascensiune pe Ceahlău. Nu ne-am săturat de peisaje, de minunatele forme de relief, rezultat al eroziunii diferenţiale, de varietatea învelişului biopedogeografic.
Destinația era Izvorul Muntelui, situat la poalele Ceahlăului. Dar până acolo ne așteptau alte obiective să le vizităm. Ne-am oprit mai întâi la Biserica “Sf. Nicolae” din Roznov și am fost impresionați de arhitectura și de istoria ei. Următorul popas a fost la Piatra Neamț unde mai întâi am fluturat steagul liceului și cel al proiectului „Romania 100.2100.152” în fața Turnului lui Ștefan cel Mare, iar apoi am vizitat muzeul Cucuteni unde ni s-au dezvăluit semnificațiile modelajelor din ceramică. Ne-am închinat la Biserica Domnească “Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” și am înaintat “pe drumuri de munte” spre muzeul scriitorului Calistrat Hogaș, călcând pe urmele Pisicuței. Ascensiunea pe munte a fost de nedescris. Era minunat să vezi cum încet, încet te înalți deasupra norilor și calci pe zăpada neatinsă de nimeni înaintea noastră. Când ne-am strâns la Cabana Dochia (1750m) ne-am bucurat să știm că nu ne-am dat bătuți în fața oboselii și că am reușit să facem posibil ceea ce credeam că e imposibil. Am coborât pe același traseu pe care am urcat, dar ne-am abătut puțin de la drum pentru a admira splendoarea pietrelor Detunatele. 3 ore dus, 3 ore întors și o oră şi jumătate la cabană, un timp pe care l-am petrecut înconjurați de peisaje impresionante. În drum spre casă ne-am oprit la Cetatea Neamțului, cetate ce făcea parte din sistemul de fortificații din Moldova, construită de Petru I. Am vizitat de asemenea două mănăstiri renumite, Mănăstirea Agapia și Bistrița, ca să-i mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns teferi din drumeție.
Am întrebat câțiva elevi, ce au simţit, ce le-a plăcut și cu ce au rămas din această excursie, și iată răspunsurile lor. Diana Iorgulescu ne mărturisește că “Drumul, ce-i drept, istovitor, dar îmbrățișat de o vreme perfectă aș putea spune, culminat cu schimbarea sa în ultimele 5 minute de drumeție cu un vânt tăios și o scădere considerabilă a temperaturii a transformat priveliștea de la Cabana Dochia într-un simbol al frumuseții brute și neșlefuite a României. Așa o văzusem noi atât acolo, înghețati dar mândri că nu ne-am dat bătuți, cât și pe parcursul urcării. Eu și încă 3 colegi am avut plăcuta surpriză să ne întâlnim pe drumul de întoarcere cu un bătrân senin, care ne-a furat câteva minute pentru a ne împărtăși câte ceva din dragostea sa pentru Ceahlău. I-am povestit la rândul nostru opiniile, cât și istoricul drumețiilor noastre, și ne-a încurajat, cu zâmbetul pe buze, să continuăm explorarea valorilor României.”, în timp ce Ana Boldeanu ne povestește că “Totul a început cu o provocare pe care mă temeam să o accept, dar, în același timp, o oportunitate pe care nu voiam să o ratez. Traseul către Cabana Dochia a fost de departe cel mai solicitant obiectiv al excursiei noastre. Nu a fost deloc ușor. Eram tot timpul ultima din rând, atât de epuizată încât trebuia să fac un popas la fiecare 10-15 minute. Când, în sfârșit, am ajuns sus, la cabană, am înțeles, însă, de ce a meritat efortul. Eram deodată deasupra norilor, iar peisajul îmi tăia răsuflarea! Nu voi uita niciodată sentimentul de învingător și bucuria pe care am simțit-o atunci când am pășit în „Cabana din nori”.”, iar Ana Mîndroiu ne spune că “Minunat mai este Ceahlăul, dar cu precădere mai minunat este Ceahlăul mângâiat de zăpadă. M-am bucurat ca un copil de natură, de aerul imaculat, de tot ce ne înconjura. Am urcat încetișor, căci traseul a fost greu, iar frigul a fost un alt factor ce ne-a îngreunat urcușul. Dar astfel, am reușit să privesc minunatele peisaje pe care ni le dăruiește un munte. Iar sentimentul pe care l-am avut când am ajuns la cabană, nu se compară cu nimic. Ne-au fost dezvăluite pentru a mia oară frumusețile patriei noastre, iar noi ușor, ușor învățăm să le apreciem.”
Continuăm cu poveștile celorlalte vârfuri pe care le-am urcat, căci fiecare munte, fiecare copac, fiecare frunză are povestea sa și merită ascultată.
Semnat,
Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU.
